15 chestii care mă enervează

Acesta NU este un articol de #doer. Doer-ul este constructiv, caută soluții la probleme. Greșește. Încearcă din nou. Până reușește ceea ce și-a propus. Acest text este doar o exprimare cât de poate de directă și subiectivă a chestiilor care pe mine mă enervează. E un fel de terapie. Așa că, iată, scurt și la obiect, într-o ordine aleatorie, lista cu top 15 chestii care mă enervează, în jurul meu și la cei din jur.

Șoferii proști.

Slabi, nepricepuți, zi-le cum vrei. Mă enervează de nu mai pot. Ăia care uită că sunt la semafor și din cauza lor mai stau încă o tură. Ăia care blochează intersecțiile. Ăia care circulă cu 70 km/oră pe autostradă pe banda de viteză. Ăia care fac cu farurile aiurea. Ăia care nu te lasă să ieși de pe o stradă laterală. Ăia care vorbesc la telefon fără căști.

Oamenii care spun că sună imediat înapoi și trece săptămâna.

Tuturor ni se întâmplă. Chiar și mie. 🙂 Dar tot mă enervează.

Zgomotul.

Mi se pare că orașul ăsta este îngrozitor de poluat fonic. Ambulanțe peste ambulanțe, muzică dată tare peste tot, oameni zgomotoși care vorbesc tare și nu încearcă să țină cont că nu sunt singuri prin zonă. Copiii care urlă. Doamneee, sunt și eu mamă, dar niciodată nu am suportat copiii care urlă. Mă zgârie pe creier!

Tot ceea ce se mișcă încet.

Atât fizic, cât și în gândire. Mai ales în gândire. Obiecte și oameni.

Aprecierea forțată, evidentă a celor la care există un interes.

Pe scurt: pupinpopou. 🙂 To be gentle. No comment mai departe.

Cei care nu pot spune ”te rog” și ”mulțumesc”.

Despre cel de-al doilea cuvânt am mai scris. Devin repetitivă. Mă enervez… eu pe mine.

Să îmi sune telefonul pe trei linii în același timp.

Desigur, fix atunci când am de trimis urgent un mail. Ah!

Apropos de telefoane… touchscreen-ul.

Încă îl urăsc, oare nu o să se inventeze unul care să fie exact aşa cum îl doresc eu? Chiar mi-e dor de telefonul meu cu butoane.

Discuțiile despre copii între mame.

Mă plictisesc îngrozitor. Nu mi-au plăcut niciodată. Punct.

Cei care nu au curajul să spună NU.

Principiul meu e simplu aici: I can take NO for an answer, but I can’t take no answer. Pentru mine nu există că și lipsa unui răspuns este un răspuns. Este doar lipsă de respect.

Cuvântul „lăuză”.

Doamne, ce cuvânt urât. La fel și patron și chică! Mai am câteva pe o listă care e într-o continuă completare. Revin.

Blocurile și casele galbene.

Așa o culoare urâtă. Sau galben muștar. Bine, în general, nu-mi plac construcțiile cu nicio culoare ”veselă”. Le vreau triste: gri, bej, grej.

Coriandrul.

Nu-l suport. Are gust de șosete… murdare. Nu, nu am gustat niciodată așa ceva. Dar așa îmi imaginez.

Dietele.

Nici măcar una.

Să stau la coadă.

Orice fel de coadă. Nu vrei să mă vezi cum fac. Și, cu toate astea, am rezistat o oră la o coadă, în ploaie și vânt, ca să intru la Musée D’Orsay. Ce face cultura din om… sau omul pentru cultură… 🙂

Cam astea ar fi. Acum, să nu îți imaginezi că sunt perfectă (nici nu pretind a fi) și că nu fac chiar eu unele din chestiile care mă enervează la alții. Dar, Ehrenwort, că încerc constant să nu le repet.

Pe tine ce te enervează?

Foto: Alexandra Sandu

***